IUBIREA FAŢĂ DE DUŞMANI ESTE VIRTUTEA IUBIRII
Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre (Marcu 11, 25-26)
Mergând spre Ierusalim, Învăţătorul împreună cu ucenicii Săi n-au fost primiţi ca să poposească într-un sat de samarineni. „Ucenicii Iacob şi Ioan i-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El întorcându-Se i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9, 54-55). „Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 22). „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 10). Şi iarăşi Mântuitorul ne învaţă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fii Tatălui vostru celui din ceruri” (Matei 44, 45).Încă din Vechiul Testament se repetă mereu obligaţia de a iubi pe duşman (Ieşire 23, 4; Levitic 19, 17; Iacob 11, 20) etc. În Noul Testament, mântuitorul face din iubirea duşmanului o poruncă şi nu un simplu sfat aşa încât iubirea duşmanului este o condiţie necesară pentru a te putea numi fiu al Părintelui ceresc. Această poruncă ne îndreaptă spre eliminarea răului, a duşmăniei, ne conduce pe drumul împăcării cu Dumnezeu şi spre desăvârşire în credinţă. Când Mântuitorul ne cere să întoarcem şi celălalt obraz (Luca 6, 27) pretinde de la noi răbdarea iubirii. Nu ni se cere un sentiment de afecţiune faţă de ei, ci o iubire spirituală.
Pentru a ne desăvârşi şi a împlini această poruncă lăsată de Mântuitorul este necesar în primul rând să ne învăţăm a iubi pe cel ce ne iubeşte, să ne învăţăm mai întâi a fi recunoscători faţă de binefăcătorii noştri ca mai apoi să ne învăţăm a iubi şi a răsplăti cu bine chiar şi celor care ne fac rău şi prin aceasta vom tinde spre împlinirea poruncii lăsate de Mântuitorul şi spre o dragoste desăvârşită, însă pentru aceasta, bineînţeles, este nevoie de o adevărată jertfire de sine. Sf. Apostol Pavel vorbeşte chiar despre sine când zice: „De aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corint. 13, 2).
Unui creştin adevărat trebuie să-i fie proprie firea mai mult a iubi decât a urî şi această dragoste firească îl va înclina spre iertare şi nu spre răzbunare, devenind capabil de a evita conflictele posibile.
Când mânia este păstrată mult timp în inimile noastre, ea trece în ură şi dispreţ şi chiar de avem intenţia de a ne cere iertare şi a ne împăca dar amânăm aceasta, cu trecerea timpului împăcarea între cei învrăjbiţi devine tot mai dificilă. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26), dacă se iscă vreo ceartă, mânia să nu dureze peste zi, adică să fim gata imediat de a ne cere iertare. Şi nu este deloc ruşinos, după cum le-ar părea unora ca primul să fie gata de împăcare, unii afirmă că prin aceasta adversarul îşi recunoaşte slăbiciunile sale, alţii, însă, vor căuta cale de împăcare, aşteptând ca întâi să-şi ceară iertare adversarul. Sf. Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte: „Dacă vei aştepta ca cel cu care te-ai certat să vie primul ca să-şi ceară iertare nu vei primi nici un folos, izbânda cea mare o ia de la tine acela, care iese înaintea ta şi atrage binecuvântarea spre dânsul. Dacă vei ieşi înainte, tu nu ieşti cel biruit, mai vârtos tu ai biruit mânia, ai stăpânit patima, ai arătat multă înţelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu”.
Spre a supune acestei porunci greutatea de a iubi pe vrăjmaşi, Mântuitorul întăreşte porunca Lui prin exemplul Său propriu, suferind lovituri, scuipări şi moarte pe cruce fără a cere de la Tatăl Său mânia Dumnezeiască de răsplată, ci dimpotrivă se roagă pentru iertarea pricinuitorilor morţii Lui: „Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan se ruga pentru ucigaşii săi care îl ucideau cu pietre: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 10).
Orice creştin trebuie să tindă spre desăvârşire şi cel ce nu are curajul să împlinească o lege dumnezeiască spre a răsplăti cu bine chiar şi celor care le fac rău devine sărac sufleteşte, sufletul său fiind tulburat şi umplut de mânie poate ajunge într-o stare de isterie şi începe a se urî pe el însuşi.
Să lepădăm păcatul neîmpăcării şi a răzbunării, să iertăm din inimă, să facem bine şi celor care ne urăsc şi prin aceasta vom dovedi iubirea noastră faţă de Hristos şi ne vom putea numi cu adevărat „fiii Tatălui celui din ceruri”: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Fără dragoste nu ne putem numi nici oameni, nici creştini, fiindcă unde este dragoste adevărată nu poate fi mânie şi răzbunare, sufletul aceluia primeşte liniştea, pacea şi împăcarea.
Protoiereu Ioan Lisnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu